„Valentin Emil Mușat
e ultimul – dar chiar ultimul – optzecist. Prin referințe și procedee, prin atmosferă și atitudine stilistică poemele lui par a fi fost scrise acum 15 – 20 de ani (…). Numai că încă de pe atunci, Valentin Emil Mușat avea rezervele lui față de „formula” în care, totuși, se înscria. Așa se face că spiritul său ludic nu vizează numai poezia tradițională, ci însăși unda lirică din poezia acelor ani. Parodie a parodiei, într-un fel.
Apartenența la optzecism nu e proclamată provocator, ci aproape nostalgic pentru că V. E. Mușat este, de fapt, un sentimental.
(Mircea Martin)”
Răstignit pe crucea verbului, ars din temelii de substantive, Icar nocturn în salopetă silnică, măreț și unic, Valentin Emil Mușat e, fără îndoială, inegalabilul „Poet de formula unu”!
Pendulând între realul contingent și cel textualizat, adesea greu de separat, prezența autorului e greu de sesizat într-o parte sau alta a celor două oglinzi existențiale, care-l definesc, ambele în egală măsură, ca pe un dramaturg-autoironic (ca să zic așa) al propriei sale vieți. Poezia este, pentru el, în mod irevocabil, o „formulă” de existență.
„În căutarea titlului pierdut” (al doilea volum în ordinea apariției, după „Poet de formula unu”), însumează poeme care par a avea nuanța facilă a parodiei, dar care nu ascund, ca în atâtea alte cazuri, neputința manifestă întru asumarea culturală a existenței… Astfel, cartea despre care vorbim este o splendidă și uriașă revărsare de lirism subiectivat ironic: „eram divin, erai di vină/ podul de flori ca o lumină/ și-a scuturat petala tricoloră/ și ceasurile nu au mai bătut aceeași oră/ ne întâlnisem la statuie/ vorbind în vechea limbă șuie/ ieșise lumea să ne vadă/ pe mine și pe tine, dragă/ cu glasurile însă depărtate/ între esenin și dreptate/…/ tu mi-ai cântat din balalică/ cum știe orișice hazaică/ și parcă nu ne-a mai durut/ botezul în același prut/…/ (Pruteam să fim).
De multe ori poezia sa punctează infernalitatea banalității ilustrând viața îndobitocită, lumea stătută, existența inerțială. Autorul pune o oglindă în fața acestei lumi pentru a o face să-și recunoască autentica înfățișare: „mă cotropise nimicul/ d-l găzdac oliviu, amicul/ mi-a spus când l-am întrebat/ ce e prin târg, prin vecini: – lume multă, oameni puțini”. (No comment), „cancelarie, darie, ce mult te-am iubit/ peltea de meninge, cuțit ruginit/ mohair de idei, macarenko și pila/ și pragul de jos, acul, urechi și cămila/ a fi tratat ca un virus/ lovit de o morală cam grasă/ (tatăl meu nenumit nu era niciodată acasă)/ și unde să plângi când apa vavilonului/ spălase latrinele domnului/ de sus de la balcon mitocănimea scotea/ pretexte din port-hart/ pe scenă elevi marinari stau descartes/ se mima fastuos nunta chiriței cu nero/ și sala cânta: nihil sine dero, nihil sine dero/…/ (Ieșirea la izerciț).
Aparținând unei generații strălucite sub raport intelectual, generația formată în anii optzeci, Valentin Emil Mușat este unul dintre puținii ei componenți pentru care traversarea unei epoci de o dureroasă complexitate a implicat și o asumare morală a propriilor gesturi și atitudini poetice.
Nu este un autor prolific (nicidecum prolix!). Scrie puțin, publică și mai puțin însă apariția unei cărți semnate de el constituie un adevărat eveniment. A încercat să fie și să rămână el însuși într-o lume ce pare să-și fi ieșit din țâțâni.
Într-o discreție totală, Valentin Emil Mușat și-a lansat cartea într-o mică sală din vechiul sediu al bibliotecii din Vălenii de Munte în loc să și-o trâmbițeze la kilometrul zero al spiritualității românești, așa cum ar fi meritat.
La răspântiile Poeziei românești veghează lumina! Chiar dacă ea se întâmplă la Vălenii de Munte.
(Gheorghe BURDUJAN)
1 ping