«

»

dec. 09

Pǎdurea, îndreptar de suflete

ziarul-valenii-camelia-petcuPe Planeta Pǎmânt, subsistem viu al Universului, plantelor li s-a dat cheia vieţii şi garanţia întreţinerii acesteia. În infinitul creaţiilor naturale, pădurea nu este o entitate oarecare, ci o fiinţă vie cu totul specială, despre care putem spune metaforic că are un suflet, perceput atât în ritmicitatea formelor, a volumelor, spaţiului şi culorilor, cât, mai ales, în funcţiile sale integratoare, ca fiinţă colectivă. De aici atmosfera sa de mister, de necunoscut, care ne întâmpină de îndată ce i-am trecut pragul, ca într-un templu, de aici fascinanta sa mitologie şi tot de aici porneşte gândul în mişcarea sa către infinit şi dialogul cu înaltul.

Organizarea din interiorul pădurii, ca şi relaţia cu ceilalţi, o plasează în fruntea tuturor vieţuitoarelor de pe acest pământ, chiar dacă rolul de conducător suprem ni-l atribuim exclusiv. Cel care trăieşte în spiritul pădurii simte în subconştient o prezenţă vie reconfortantă, care-i dă speranţă şi forţă de luptă împotriva stresului vieţii, regǎsind liniştea necesară vindecării sale. Valoarea şi calitatea vieţii sunt direct proporţionale cu dimensiunea şi starea de sănătate a pădurilor. Forma în care pǎdurea apare la un moment dat reprezintă fidel generaţia care trăieşte acel moment.

Pădurea, ca model de urmat, este în măsură să ne vindece şi de bolile vechi şi de cele noi deopotrivă. Înţelegând prin frumos ecosistemic perfecta armonie dintre structură şi formă, dintre funcţie şi substrat, dintre intrări şi ieşiri, proprietăţi care, într-o formă modificată, redau principiul lui Platon („echivalentul Binelui este Frumosul”), frumosul natural al pǎdurii este o generoasă şi gratuită ofertă făcută nouă, pentru a ne reda pe noi înşine, a ne vindeca de alienare şi a regăsi bucuria de a trăi.

Acţiunile nostre ascund în ele ipocrizia păcatului originar, care face să pară normal tot ceea ce este anormal. Nu ne dă nimeni dreptul să întrerupem conducta cu viaţă, care este orientată către cǎtre generaţiile programate să ne urmeze. Conceput pentru veşnicie, sufletul este singura parte din noi care are nevoie să evolueze pentru ca să-şi identifice Creatorul. Ar trebui sǎ ne regăsim toţi în imaginea fiului risipitor care se întoarce acasă, un fiu care a învăţat, de această dată în mod corect, ce înseamnă respectul faţă de cei apropiaţi, faţă de familie şi Creator.

Pǎdurea ne poate fi model de conduită . Cu trupul plin de viaţă, fiinţa care arde în sufletul pădurii cu flacără deschisă transformă ecosistemul dintr-un altar propriu în unul situat în templul planetei întregi, de la care porneşte către noi, beneficiarii ei permanenţi, energia vitalǎ. Uneori în ţinută de sărbătoare, alteori în haine zdrenţuite, ea zâmbeşte larg cǎtre Univers, încercând să deschidǎ ochii şi conştiinţele tuturor sufletelor sărite de pe orbita realităţii. Când se vor desprinde şi dinspre umanitate canale de comunicare către pădure, vom înţelege ceea ascunde conul de umbră dintre noi şi ea.
Privită din afară, pădurea este componentă a peisajului geografic; privită din interior, ea este undă, ondulaţie, sau înşiruire de coloane, care sugerează templul. Arborii, drum către lumină, nu doar simplă acumulare de materie organică, leagǎ cerul cu pǎmântul în ritualuri deschise pe obrazul energiei care vine de la Soare. Ei sunt fiinţe prin care, în sufletul unora din noi, sfinţenia se dezvoltă în trăiri exponenţiale, ridicând altar generaţiilor care şi-o însuşesc.

Dar pădurea nu este numai formă; ea este în acelaşi timp culoare, sunet, mişcare pe verticala timpului şi a spaţiului. Din combinarea acestor elemente rezultă o multitudine de peisaje, cu tot atâtea stări de spirit speciale închinate frumuseţii sale naturale, armoniei şi perfecţiunii în organizare, durabilitǎţii în eternitate, fabulosului, visului şi poeziei în spaţiul vegetal, regăsirii miturilor copilăriei, invitaţiei la înţelepciune şi melancolică filosofare, spiritualitǎţii şi sacralitǎţii, siguranţei ecologice de mâine.

În mărinimia constant asezonată cu iubire, pădurea oferǎ avantaje apropiate dorinţelor şi nevoilor noastre. . Acelaşi fir al razelor care ne uneşte cu pǎdurea, ne dǎ mereu putere sǎ fim roditori, nu doar seminţe sterile pe un pământ stâncos sau nisipos, figuri umane pentru care ispita păcatului este mai puternică decât rodul dreptăţii. Am uitat însǎ că binele este o sursă regenerabilă, care se epuizează dacă cel care îl face nu primeşte înapoi dovada recunoştinţei, grăuntele de iubire care germinează.

O fiinţă fără viitor e o iluzie pierdută în neant, o nălucă. Cum va fi el se poate observa din însăşi felul în care arată pădurea acum. Cât de mult ne pasă de acest viitor, rezultă din cât de mult ne interesează lumea verde. Pădurea şi viitorul sunt atât de bine legate unul de celălalt, încât a scoate din ecuaţie oricare dintre cele două date înseamnă a le elimina pe ambele. Ne clădim ipotetic lumi imposibile şi uităm că fericirea se află în noi şi în lumea reală de lângă noi.

Avem nevoie de pădure ca de un îndreptar, ca prin puritatea ce cuibăreşte în trupul ei să ajungem la lumina care învinge timpul şi este în măsură să alunge întunericul din noi. Sufletul pădurii, parfum revǎrsat peste trupul planetei în calmul dimineţilor senine, ori în răceala mută a nopţilor de iarnă, care există şi se perpetuează în fiecare din noi şi în tot ceea ce ne înconjoară, trebuie redescoperit altfel, cu toate sensurile aplecate spre viaţă şi spre timpul aparţinând deopotrivă celor care au fost şi celor care vor veni, prin noi cei ce suntem aici să scriem istorie şi să programăm idealuri.

Prof. Camelia PETCU

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Puteti folosi aceste HTML etichete şi atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.